11 ani de Mazilique.ro și mese împreună
Acum niște zile s-au împlinit 11 ani de când am început să gătesc – acea cină dintr-o seară de februarie care a fost precedată de o zi în care tot ce-am făcut a fost să mă învârt prin bucătărie încercând să pregătesc un meniu mult mai ambițios decât capacitățile mele culinare limitate de la acea vreme.

Când prietenii au intrat pe ușă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să sparg un pahar și, în consecință, să-mi redecorez holul într-o discutabilă culoare de Cabernet. Ce pot spune acum este că multe lucruri s-au schimbat – bucătăria în care mă desfășor numără și alte culori: galben-turmeric, roșu-sfeclă, verde-pătrunjel – dar lucrurile se simt la fel. Am aceeași emoție de fiecare dată când prietenii îmi calcă pragul, chiar dacă nu mai sar cu cioburi de pahar spart în întâmpinarea lor.

Acum o lună, mama mea mi-a găsit Moleskine-ul din 2009, în care pe la mijlocul lunii februarie era schițat meniul pentru seara care a declanșat mai tot ce s-a întâmplat important în viața mea de atunci încolo.

Am zâmbit îngăduitor către Cristina de atunci, care printre ideile ei de bruschette cu roșii (în februarie? serios?) și cartofi țărănești (adică cartofi fierți apoi apoi prăjiți împreună cu tot baconul și toată ceapa pe care eram în stare să o înghesui în singura tigaie pe care o dețineam la momentul respectiv) trecuse în lista și “pork belly”. 11 ani mai târziu, încă nu știu sigur dacă stăpânesc suficient de bine prepararea acestei bucăți de carne de altfel delicioasă.

Ce s-a mai întâmplat însă la cina aceea a fost clasicul meu pui la cuptor. Adică ăla pe care, așa cum de multe ori am povestit, îl băgam în cuptor și-l mai scoteam de acolo când îmi aminteam de el – de obicei prea târziu, când era la fel de uscat ca un mușchi de vită bătut cu ciocanul de șnițele. Nu-i nimic, compensam cu o mămăligă (niciodată la fel de bună a ca lu’ tata – 11 ani mai târziu și în continuare nu-mi iese) și un mujdei care-ți scotea bila din circuit cam trei zile după ce l-ai mâncat).

Multe s-au întâmplat de atunci – de la faptul că am învățat să tai cu cuțitul fără să-mi mai scurtez buricele degetelor, la situația în care mâncarea a devenit dintr-un hobby un fel de job. E tot mișto, e tot un fel de joacă, dar mult mai intensă. Am ajuns la BBC Good Food, am deschis Mazilique Studio, am schimbat cuțite și tigăi, dar mi-au mai rămas tare multe de învățat. Dar măcar puiul ăla îmi iese mai bine. Și-l fac de fiecare dată când mi-e dor de casă (mai degrabă de sentimentul de acasă decât de vreo anume cameră), când vreau liniște, când vreau să mă simt ceva mai grounded.

Acum câteva săptămâni, sub pretexul celor 11 ani, ne-am adunat la Mazilique Studio să mâncăm puiul în varianta lui ceva mai fericită. N-a fost nicio petrecere mare, ci doar un prânz liniștit, așa cum parcă prea rar ni se mai întâmplă. Ce-am mai învățat, totuși, în ăștia 11 ani? Că timpul nu-l ai, dar din când în când îl mai faci, și ar fi bine să te bucuri de el așa cum îți place, fie că o vizită la muzeu exact înainte de ora închiderii, fie o masă cu prietenii.

Acest trip down memory lane, s-a întâmplat spontan, însă a fost făcut public la invitația Agricola. Dacă nu ați fost pe fază până acum, rezumatul e că eu am o poveste de dragoste cu salamul de Sibiu de la ei. Nu doar că we can all agree ca e cel mai bun, dar pentru mine e și această madlenă a copilăriei, când se întâmpla pe masă la tot felul de ocazii speciale & such.

Acum mi se întâmplă cel mai des să-l mânanc noaptea în ușa frigiderului de acasă, dar asta e deja o poveste pentru altă dată :-)))

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cât despre Puiul Fericit, acesta a devenit un fel de staple pentru mesele în care vreau să recreez momentele de care vorbeam mai sus și care – inevitabil – includ un pui la cuptor. Atunci când reușim să ne luam ceva mai mult timp pentru mese, fie ele cu familia sau cu prietenii – această familie pe care ne-am ales-o și pe care vrem să o avem aproape.

Din 2020, în urma unui proces de cercetare de piață a consumatorilor, brandul Agricola s-a repoziționat sub sloganul “Cine mănâncă împreună, rămâne împreună”, iar toate produsele au ambalaje noi.